vineri, 7 august 2015

Portocala micuţă la ţară.

Sunt recunoscătoare pentru copilăria mea la sat.

M-am născut din nisip şi zeamă de lebeniţă, amestecate în pumnişori mici şi ronţăite pe îndelete, de fiecare dată când nu mă prindea bunica.
Că numa' ea o ştiut săraca de se chinuia să-mi scoată cu degetele nisipul lipit pe cerul gurii.
Apoi mai fugea şi mă lua subsuoară de bondoacă ce eram, când izbuteam să mă urc în valăul vitelor şi  mă bălăceam ca o prinţesă cheală.

Multe prostii am făcut când eram mică. Da' nu asta vreau sa scriu azi. Ci ceea ce îmi amintesc cu cel mai mare drag din lume. Senzaţiile. Acţiunile de care, în ziua de azi, doar copiii norocoşi mai au parte.

Cum stăteam la rând cu sor-mea şi cu pisica în uşa grajdului, strângând la piept cănuţele de plev. Şi aşteptam ca Ma să strecoare laptele călduţ prin tifon şi să gustăm dulceaţa lichidului cu miros de grajd şi minunăţie.

Apoi iară aşteptam să facă pâine în cuptorul din spatele casei. De fiecare dată frământa aluat pentru doi pupti, nişte chifle mici cu coaja crocantă şi miezul pufos ca o păpădie.

Sau laştele. Eram o mâncăcioasă şi sunt încă, aşa că nu miră pe nime' că tot de mâncare grăiesc.
Laştele sunt făcute din aluat pentru tăieţei, felii subţiri-subţiri trase de trei ori prin maşină şi puse pe plitttă la copt. Cel mai mult îmi plăcea să apăs beşicuţele ce se formau şi să le sparg. Aveau gust de lipie, doar că mai crocante.

Apăi ce să mai zic. Copilăria mea a fost o pregătire, un antrenament pentru viaţă. Munca nu lipsea. Primăvara eram cu curu-n sus printre palanturile de varză, vinete, gogoşari, roşii şi lebeniţe. Pliveam până vedeam roşu în faţa ochilor şi ne dureau şalele.

Apoi venea vremea plantatului, a săpatului, dusul calului la săpălugă, cules, încărcat şi descărcat. Între timp, mai ţineam şi casa cât Ma era la piaţ'.

Vara era un lucru care mă speria. Când terminam treaba şi eram mai libere, eu şi cu sor-mea făceam de pază la tarlaua cu lebeniţe. Partea proastră era coliba, făcută din pari, nailon şi paie unde te mai trezeai cu un şoarece sau câte un şarpe. Horror.

Partea bună era... helău, ditai harbuzăria de-un hectar. Mâncam la lebeniţe în prostie. Spărgeam câte una, smulgeam miezul cu degete fierbinţi, îl înfulecam şi plecam mai departe să preparăm turte din noroi.

Ma tot râde şi acum când  îşi aminteşte cum încercam noi să-i păcălim. Cât încă nu erau lebeniţele coapte şi nici noi mari, de stat sau de ani, le icăleam pe care le vedeam mai mari (le scobeam un triunghi) şi când vedeam că-s albe, le întorceam cu curu' la soare. Asta o mers până când or început toate să se îngălbenească şi urechile lui Pa să se înroşească. Era bai mare.

Mnoa apoi Ma ne-o învăţat să aruncăm lebeniţele icălite în şanţ şi de-atunci nu am mai avut nici o problemă. Am crescut mari şi-am învăţat să recunoaştem lebeniţele coapte. Şi să ne distrăm la cules, încărcat şi descărcat pentru că aveam destulă forţă să le-aruncăm câţiva metri de la unul la altul.
Au fost zile superbe, vacanţe în care am învăţat viaţa, cu bune şi cu rele.

Drept urmare, acum am probleme cu gustul legumelor şi fructelor din supermarket pentru că îmi dau seama care sunt aduse din vecini, pompate cu te miri ce şi care sunt crescute frumos şi firesc.
Nu spun că producătorii români nu folosesc soluţii şi suplimente chimice, şi ai mei au apelat la tertipuri. C'est la vie.

Vreau să mă întorc la vremurile de atunci. O să ne luăm o casă, cu grădină şi curte cu viţă de vie şi flori de piatră şi o  să facem amândoi ce ştim cel mai bine: să fim fericiţi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu